Arhivă pentru Mai, 2015

T5W | debut novels

Posted in Top 5 Wednesday with tags , , , , , , , , , , , , , , , , , , , on 20 Mai 2015 by Julia says:

In sfârșit, un subiect destul de interesant cu care să-mi fac debutul in acest proiect.

Dacă n-aţi auzit de TOP 5 WEDNESDAY , provocarea lansată de Lainey, click pe-aici ^.

Subiectul săptămânii, așa cum spune și titlul, sunt romanelele de debut și am observat că, deși am anumiţi autori pe care mă străduiesc să-i citesc in ordine cronologică a… – era să scriu a postărilor – a apariţiilor, niciodată nu am dat o importanţă prea mare romanelor de debut… DE CE?

Mi se pare chiar interesant. Cred că este dificil să publici prima ta carte. Te marchează, impactul asupra cititorilor, criticile, imaginea creată. Un debut genial poate ridica așteptările cititorilor pentru următoarele cărţi – dacă nu publici o carte doar pentru a-ţi implini o fantezie. Un debut slab poate să afecteze imaginea editurii, a editorului, a ta ca și scriitor – dar tot creează așteptări, toată lumea se așteaptă să evoluezi. Orice ai face, trebuie să evoluezi sau să te lași aruncat intr-un colţ și bătut cu un șlap. Dar cred că orice scriitor, oricât de imbecil ar fi, are publicul lui. Și nu fac nicio aluzie la Irina Binder….

….o, stai.

Seara trecută m-am apucat să caut toţi autorii care mi-au venit in minte și am strâns cam 20 de romane de debut citite. Ua.

Am crezut că o să mor.

Am editat lista de 9 ori, in sfârșit pot să spun că sunt cât de cât mulţumită de titlurile alese.

Gata cu abureala, să trecem la alte abureli !

Topul meu:

1. Imblânzitorul apelor de Flavius Ardelean – un debut genial, aș fi vrut să fie al meu. Un roman tulburător de original și grotesc, mult prea complex pentru a fi descris in câteva cuvinte. Titlul este inșelător, creează alt orizont de așteptare, probabil de aceea a avut și mai mult succes după „Acluofobia” – sau cel puţin așa mi se pare.

2. Castelul pălărierului de A.J. Cronin – debutul curajos a unei minţi sadice. O carte bolnavă, care m-a șocat prin cruzimea ei și pe al cărei personaj principal incă il urăsc. Din. Tăt. Sufleţelul. Meu. Dar care mi-a plăcut. Mult. Lucru ce mă șochează mai mult decât destinul tragic al personajelor, dar hei, n-am pretins niciodată că aș fi o persoană normală la cap…

3. Mașina timpului de H.G. Wells – sau debutul care a popularizat ideea de călătorie in timp și a inspirat generaţii intregi in cărţi, filme,  emisiuni, seriale: avem di tăte. M-a ingrozit cartea asta, la fel ca și „Castelul Pălărierului”, la fel ca și „Imblânzitorul apelor”, pentru că sunt un om incapabil de sentimente frumoase și nobile. Insă având experienţa anterioară cu Wells in „Omul invizibil” și așteptările pe care le am in legătură cu următoarele lui cărţi, cred că oricare ar fi fost romanul său de debut, ar fi fost interesant și inovator, pentru că omul ăsta a avut imaginaţie, nu glumă.

4. Flori pentru Algernon de Daniel Keyes – ni !, un debut SF emoţionant, ca să schimb puţin aerul și pentru că mai toate cărţile anterioare sunt teribile. Am auzit foarte recent atât de carte, cât și de autor, iar ceva m-a grăbit s-o citesc, aveam nevoie de ceva nou, proaspăt și deci, am citit-o fără să știu despre ea decât că este o carte SF. Am inceput-o având impresia că recitesc Forrest Gump și mi-am amintit că e o carte SF numai când mi-am scos nasul roș’ din pernă. Amu’, eu sunt mică, abia imi fac intrarea in fascinanta lume a SF&F, dar nu mă așteptam să plâng la o carte de gen. Inteligenţa artificială nu este un subiect nou, dar personalitatea, evoluţia și involuţia personajului fac povestea atât de reală și emoţionantă. E a doua carte in care plâng din cauza unui șoarece. Spuneam că schimb aerul, dar se pare că tot pe depresive o ţin. Cartea e cu happy end, deci asta o face să fie mai puţin teribilă decât cele de mai sus. Nu-mi stă in fire să folosesc cuvântul ăsta, dar chiar este o carte frumoasă. Mi se părea destul de recentă, așa că incă sunt șocată că a fost publicată in 1959 ca povestire, iar in 1966 ca roman.

5. De veghe in lanul de secară de J.D. Salinger – un debut controversat. Incă o carte pe care am citit-o știind  de la o colegă doar că „e vulgară” – nu mi s-a părut, poate pentru că vorbesc ca o nenorocită? A, da, asta era. Și am ales-o pe ea, dintre toate celelalte cărţi pe care le-aș fi putut alege, pentru că incă sunt șocată câtă vâlvă s-a făcut in jurul romanului ăsta, fără ca eu să observ. După titlu, mă așteptam la o carte cu ciobani sau ceva de genul, de aceea am ocolit-o. După ce am citit-o, am fost confuză rău așa că am căutat recenzii, lucru care nu mi se prea intâmplă. Ce-am găsit: multe recenzii, multe recenzii video, multe discuţii despre personajul principal, multe intrerpretări, doamne, de-ar fi așa cu toate cărţile… să ai cu cine vorbi despre orice. Dar no, Julia del Peștera. Habar n-aveam că e o carte atât de populară și sincer, nu mi-e rușine să spun că m-am regăsit din multe puncte de vedere in personajul lui Holden Caufield, dar n-am să dezvolt ideea, pentru că nu asta e ideea postării. Spuneam că este un debut controversat fiindcă deși imediat de la apariţie a fost considerată o carte „briliantă” și a fost introdusă in școlile din America, ca un must-read pentru adolescenţi, in alte ţări a fost banată și catalogată ca fiind „imorală”. Funny.

Aș fi vrut să aflu și să scriu mai multe despre istoria fiecărui debut, dar mi-e foame și trebuie să fac spanac, și n-am timp, că iar am lăsat lucrurile pe ultima sută de metri, iar mâine o să am o zi groaznică, așa că fml.

Anunțuri

Trei lucruri pe care nu le inţeleg la WordPress App for Android.

Posted in De-ale mele... with tags , , , on 3 Mai 2015 by Julia says:

1. Pot edita comentariile. Dar nu doar comentariile mele, ci orice comentariu primesc, gen… no, amu’ mi-a comentat Mărioara: to ce blog hapciupalitic ai, bășesc in fa diez cand te citesc.

Ce zici, Mărioară? Lasă că te aranjez eu.
*edit comment*
Oh, Afrodita mea, blogul tău seamană adoraţie-n sufletul meu. Te-aș citi și mulgând vaca, dacă ar avea conexiune wi-fi intre ţâţe. O, muze, o, zei, CITITI-O.
*intră Mărioara a doua zi, iși recitește comentariul, face un pic de infarct și se duce să-și facă control la cap*

2. Se salvează orice modificare pe care o faci intr-o postare. Asta e nouă, dar mai nou nu te mai intreabă nici Gheorghe dacă vrei sa salvezi modificarile. Ieși din post, se salvează  automat și te apucă toţi dracii.

Am păţit recent să șterg tot conţinutul unei postări și să ies din ea, din neatenţie, pentru O SECUNDĂ… rupere de nori și poezie.

3. „Nu poţi urmări acest blog.”
Habar nu am, trebuie să fac vreo șmecherie să-mi apară blogspot-urile in Reader? Unul am reușit, nu știu cum, dar restul …nema.

Și ceva ce nu inţeleg la wordpress-ul pentru PC: pare rău că nu pot face printscreen, dar cei care folosesc cred că mă inţeleg:
ce-i cu apropierea asta periculoasă dintre gunoi și previzualizare? :/

P.S: nu mă trimiteţi pe blogspot, de acolo vin, și la fel de „neincântată”.

Fă ca ursu’.

Posted in Azi mă piş pe ..., De-ale mele..., Hatetime, Postzilla. with tags , , , , , on 1 Mai 2015 by Julia says:

Eu tind să cred că intuiesc ușor caracterul oamenilor și de aceea știu să-mi aleg prietenii…
Dar bineinţeles că am, răsfirate printre adevarate prietenii, și două-trei persoane cu care schimb o vorbă ocazional și asta pentru că
1. ori nu mă deranjează deloc genul ăsta de amiciţie. ceea ce e ciudat, având in vedere cât de strictă-s in legatură cu prieteniile și timpul meu liber
2. ori imi e dragă persoana, cu toate că nu suntem foarte apropiate, la modul să ne cunoaștem personal and shit
3. ori s-au milogit să nu le dau cu flit și au ramas „in viaţa mea” doar ca să existe, că personal nu mă incântă cu nimic categoria asta.

Revelaţia mea a fost că, dintre toţi prietenii mei, care-mi suportă fundul mare și leneș, personalitatea vulcanică, critica acidă, sinceritatea morbidă, care-mi ascultă toţi neuronii mei somnambuli, și-mi respectă poftele de gravidă, cei care fac cel mai mare fâs de existenţa lor… sunt, exact, categoria a treia !
Adică tipul care iși aduce aminte de mine de doua ori pe lună, dar una din două daţi pentru că e excitat.
Adică tipul căruia dacă-i povestesc ceva, trebuie să-i traduc in trei limbi și să-i dezvolt personajele, pentru că
1 nu e suficient de atent
2 nu reţine 3 nume de prieteni mai apropiaţi
Amu’, eu nu știu cum sunt alţii, dar când pretind că ţin la o persoana și mă interesează viaţa ei, chiar dacă nu particip propriu-zis la acţiune, știu cine e X si Y din alte contexte și imi dau silinţa să inteleg situaţia per ansamblu, ca să pot să-mi fac o parere și să dau, implicit, un sfat, in cazul in care mi se cere.
Ori discuţiile cu categoria a treia sunt ceva de genul:
eu:  … și, ii spun holapayee
tip: ce-i aia holapayee
eu: replică celebră de-alu bunica-miu
tip: cum? ho..holapayee?
Dacă trebuie să-ţi repet informaţii pe care ţi le-am dat și acum o luna, păi fută-te dzo, ca să nu-mi fuţi tu mie timpul.
Adică tipul ăla, care atunci când te enervezi și pui picioru-n dungă, incepe telenovela…

„dar tu esti o persoana speciala pentru mine!”
Dacă eram suficient de specială, mă căutai mai des decât de doua ori pe lună, și nu ca să te milogești de mine să te fut. Ori măcar spuneai: bă, n-am timp, nu-mi arde, am probleme, nu pot vorbi. Nu-mi declari prietenie, apoi iţi dai puf-puf ca glade microspray și dispari. Eu nu sunt asa, prietenii sunt prieteni, nu mă leg de nimeni ca să-l ignor, iar apoi să-l intreb: dar vai, tu de ce nu dai niciun semn? Pentru că n-ai niciodată nimic interesant de zis, iar discţiile despre vreme mă plictisesc. Vino la mine când ai nevoie de ceva, mă bucur să ajut când și dacă pot, nu asta mă deranjează, doar nu mă numi „prietena” ta. Prieten e un cuvânt mare pentru mine, nu o etichetă care i-o pun oricărei persoane cu care am vorbit de două ori in viaţă, ori pentru care am făcut un lucru drăguţ, pentru că sunt o drăguţă și dacă ar fi s-o luăm așa, ar trebui ca toate babele din cartier să-mi fie prietene, la cât le-am reparat televizoarele și le-am reglat radio-urile. Am prieteni cu care vorbesc foarte rar, la câteva luni, dar când vorbim, vorbim de parcă nu ne-am mai văzut de ieri. Ori cu câte un categoria-trei, imi dau seama că nu avem niciun fel de relaţie când ia de-a bună toate ironiile și glumele mele de tractoristă.

„dupa atata timp…”
Timpul pentru ceva matematică !
Să zicem că vorbesc cu Miţă Sămânţarul de doua ori pe lună.
Să zicem că vorbesc cu Miţă sămânţarul de 6 luni.
2 conversatii x 6 luni inseamna = 12 conversatii
12 conversatii despre: vreme, vremea de ieri, vremea de azi, vremea din timpul saptamanii, vremea de saptamana trecuta, de cea viitoare, vremea de luna asta etc.
Să zicem că in curs de 6 luni avem o schimbare de anotimp, asta inseamana discutii noi: noua vreme, noua vreme de ieri, noua vreme de azi, noua vreme din timpul saptamanii, noua vreme de saptamana trecuta, de saptamana viitoare, de luna aceea si prognoze nostradamice pentru lunile urmatoare.
După cum se vede, e o jignire pentru astfel de „bolboroseală” să o numești conversaţie.
Să zicem ca informaţiile, puţine de altfel, despre viaţa mea s-au șters, in locul lor stând prognoza pe 1 iunie. Pentru că fuck. Ziua copiiilor e mai importantă pentru Miţă Sămânţarul decat mine, iar in 6 luni de zile, felicitari, a aflat cum mă cheamă!

N-am nevoie de oameni din aștia, dacă te simţi, dă-ţi cu flit și nu te mai intoarce la mine, nici măcar să-mi spui că ai avut dreptate și că o să plouă de 1 iunie. Pentru că o să plouă. Cu lacrimi. Ale tale. Când o să-ţi fut un block și-o restricţie pe apel.

„eu am fost langa tine si te-am ajutat”
Ok, staţi să respir, că mă ia nervul pe repede-rapid si de aici a pornit și ideea de articol. Deci chestia asta mă scoate din minţi, și eu n-am reacţii din astea necontrolate, cu dorinţe puternice de a-mi băga degetul in mixer.
In primul rând, pentru că mai nimeni nu-mi cunoaște problemele.
In al doilea rând, pentru că eu nu cer ajutorul și nu mă las ajutată. LOGIC?
In al treilea rând, pentru ca eu nu mă plâng de ale mele decât la o mână de oameni, și culmea, dar ăia nu mi-au scos niciodată ochii cu această afirmaţie mirifică, cum că m-au ajutat. Și cred că nici nu ar avea TUPEU, pentru că se intâmplă in Lume o chestie numită „respect”, iar in momentul in care permiţi unui om să-ţi spună „maimuţă troglodită”, nu pot să-i scoţi ochii că-ţi spune „maimuţă troglodită”. Ma rog, asta e doar o comparaţie stupidă din seria mea de comparaţii stupide.
Insă noi, spre deosebire de un shitoman care mă intreabă ce am și apoi imi spune: știu cum e ! și-mi dă un sfat gen „treci peste” sau „ah. stai lin. o să fie și mai rău”, NOI ne ajutam reciproc, ne incurajăm reciproc, și prietenia noastră este ca un castel de zahar, pentru că e dulce și frumoasa, nu pentru că sunt eu fumată.

„daca nici eu nu tin la tine, apai cine?”
dovada că omul habar nu are de pe ce planetă vin. dragostea-iubirea-vieţii mele, am prea mulţi prieteni, prea mulţi oameni care ţin la mine, care mi-au demonstrat de mult prea multe ori ce inseamnă să ţii la o persoană, astfel incât pot să-mi dau seama când cineva ţine la mine sau iși bate jderul.

„eu imi doream sa devenim prieteni foarte buni, ca doi frati”
Atunci comunică cu mine, impodobite-ar Fuego, in paștele mă-tii! Vorbește cu mine și voi face la fel. Cum să inţeleg o persoană, pe care o intreb ce face și-mi spune „bine”.

„si tu raspunzi la fel”
In momentul in care nu arăţi nicio deschidere pentru o relaţie, fie ea si de amiciţie, in momentul in care nu am ce vorbi cu tine, și cuvintele tale sunt monosilabice, nu am efectiv ce să-ţi spun altceva decat: NU-MI MAI IROSI TIMPUL.

asta, sau mi-ești antipatic, nu-mi inspiri incredere și vreau sa mori.

Acum o sa urmeze inca o tona de mesaje private: E DESPRE MINE? Daca te-ai simţit, da, tot ce-i posibil. Fă ca ursul. Mori.

asta nu are legătură cu textul, dar mi-am amintit de ea și wow, ce veche e

https://youtu.be/S-Z8Haku4AQ